PATEU DE FICAT

 

 Pateu făcut acasă – cu slănină, unt și un pic de noroc din frigider

 Mie nu-mi place pateul din cutie. Niciodată nu mi-a plăcut. Așa că mi-am făcut singură, acasă, un pateu bun, cu gust adevărat, cum trebuie să fie: cremos, aromat și fără nicio urmă de conservă.

 Am început cu ce aveam la îndemână:
– ficat de pui, cam o jumătate de kilogram
– o ceapă potrivită, nici prea mare, nici prea timidă
– 3-4 căței de usturoi
– unt (nu l-am cântărit, am pus „din ochi”)
– câteva feliuțe de slănină afumată
– sare și piper
– și, bonus, 3-4 ciuperci rătăcite prin frigider, care păreau să zică: „Ia-ne și pe noi!”

 Am curățat ceapa și am tăiat-o solzișori. Slănina am prăjit-o prima, cât să lase puțină grăsime și să miroasă a bunătate. Apoi am adăugat ceapa și usturoiul, le-am lăsat să se înmoaie ușor și... wau! Ce miros s-a făcut în bucătărie! Cred că s-a oprit și vecinul din colț să adulmece.

 Am spălat bine ficatul, l-am curățat de pielițe, apoi l-am pus peste ceapă. Am adăugat sare, piper și un cubuleț de unt, cât să-i dea acea textură fină, de întins pe pâine. Ciupercile au intrat și ele în poveste, pentru un plus de gust și un strop de improvizație gospodărească.

 Am lăsat totul să se gătească frumos, până ficatul a fost făcut și aromele s-au legat bine între ele. Apoi, totul a ajuns în blender și s-a transformat într-o pastă cremoasă, delicată, numai bună de întins pe felii de pâine prăjită. Sau chiar pe mămăligă rece, dacă ești nostalgic.

 Cât era încă cald, l-am pus în caserole sau cutiuțe. Am topit unt și l-am turnat deasupra, cât să sigileze bine compoziția. Am pus capacele și l-am trimis la frigider, să se stabilizeze și să se răcească frumos.

---

  Scurt verdict:

 E un pateu făcut cu mâna ta, după gustul tău. Fără E-uri, fără mistere, doar ingrediente simple și sincere. Se întinde perfect pe pâine proaspătă, alături de câteva roșii zemoase. Și dacă îți mai rămâne pentru a doua zi, e un mic dejun de cinci stele, dar cu gust de acasă.

GRIS CU LAPTE

 

   Griș cu lapte – gustul copilăriei și visul cu oala de 10 litri

 Când eram mici și mama făcea griș cu lapte, era sărbătoare. Nu una din aia cu baloane și tort, ci una simplă, curată, cu miros de lapte fiert și chiote de copii pofticioși prin bucătărie. Țin minte că visul nostru era să ajungem mari și să facem, nici mai mult, nici mai puțin, decât o oală de 10 litri de griș. Să ne săturăm o dată-n viață, că de fiecare dată parcă se termina prea repede…

 Timpul a trecut, am crescut, dar știi ce n-am făcut niciodată? Exact. Oala aia uriașă. În schimb, fac tot dintr-un litru de lapte, ca mama. Și e bine. E atât cât trebuie.

 Pun laptele la fiert – de preferat din acela bun, de la țărani, cu gust de copilărie și nu de cutie. Când începe să se înalțe în cratiță, adaug patru linguri de zahăr și cinci linguri de griș. Mie îmi place mai moale, să se întindă frumos în castron și să alunece ușor de pe lingură.

 Amestec constant, ca să nu se prindă – și nici amintirile să nu se ardă. Nu are nevoie de mult timp, doar câteva minute, cât să se îngroașe ușor și să se umple bucătăria de miros dulce-lăptos.

 Când e gata, îl torn în castroane și pun deasupra dulceață de cireșe – rubinie, aromată, cu gust de vacanță de vară la bunici. Și gata desertul!

---

 Gustul de atunci, cu lingura de azi

 Nu am făcut oala de 10 litri, dar parcă nici nu mai trebuie. Grișul cu lapte vine cu atâtea amintiri în el, încât te satură sufletește. Iar dacă-l servești cu cineva drag alături, nici nu mai contează cantitatea. E exact cât trebuie.

ARIPIOARE PICANTE

 

         Aripioare picante – pofta nu are buton de pauză

Nu știu cum sunteți voi, dar eu, când mi se face poftă de ceva, nu stau să fac liste, să aștept weekendul sau să mă consult cu frigiderul. Pofta-i poftă și trebuie tratată ca atare. De data asta, mi s-a lipit gândul de niște aripioare picante – crocante, suculente, cu o crustă care trosnește frumos când muști din ea. Zis și făcut!

Ingrediente:

• 1 kg de aripioare de pui

• 
  2 linguri de iaurt (pentru tandrețe și caracter)

• 1 ou (pentru marinată)

• Sare – cât să simți viața

• Piper – pentru nerv

• Boia iute – cât suporți

• Usturoi granulat – generos, că doar nu ieșim în oraș

• încă 2 ouă (pentru crustă)   

• Făină (cât să acoperi un munte de aripi)

• Ulei pentru prăjit (mult – facem baie, nu duș)

Cum procedăm:

1. Marinata cu personalitate:
   Aripioarele se pun într-un bol generos și se amestecă bine cu iaurtul, oul, sarea, piperul, boiaua iute și usturoiul granulat. Se masează cu drag și se lasă la macerat câteva ore, ideal peste noapte. Dacă ești grăbit(ă), măcar două ore dă-le și lor un pic de răsfăț.

2. Pregătirea pentru crocant:
   Într-un bol, batem două ouă cu un strop de sare – ca pentru omletă.
   Într-o farfurie adâncă, punem făină și o condimentăm: sare, piper, boia iute. Amestecăm bine – nu vrem surprize neomogene.

3. Crusta triplă – secretul e în dublu dublu:
   Scoatem aripioarele din marinată și le trecem, rând pe rând, prin făină → ou → iar făină. Pentru extra crocănțeală.

4. La prăjit!
   Încingem uleiul într-o cratiță adâncă și scufundăm aripioarele. Le prăjim până devin aurii și sună crocant când le scoți cu paleta. Nu le înghesui – fiecare are dreptul la spațiu personal.

5. Servirea:
   Se potrivesc de minune cu un sos de ketchup, un mujdei de usturoi sau chiar o garnitură de cartofi – prăjiți, copți, sau ce-ți dictează pofta.

---

  Verdict:

  Crocanți la exterior, suculenți la interior – exact cum trebuie să fie niște aripioare care se respectă. Dacă nu le-ai mâncat direct din tigaie, înseamnă că ai un autocontrol pe care eu nu-l cunosc.

JUMĂRI AURI

 

         Jumări crocante, ca la pofta inimii

 Când mi se face poftă de jumări – și asta nu e chiar rar – știu exact ce am de făcut: mă duc direct la sursă și cumpăr slănină crudă. Din aia cu puțină carne printre straturi, că-i dă și gust, și consistență.

 Slănina o tai bucăți cât de cât egale. Nu trebuie să fie perfecte, că nu suntem la expoziție – important e să se prăjească frumos și uniform. Le pun într-o cratiță largă, cu pereți mai înalți (că mai și țâșnește câte o picătură de entuziasm în timpul prăjitului), adaug un strop de ulei, doar cât să-i dau startul fără să se lipească.

 Focul îl țin mediu spre mic, că slănina are nevoie de răbdare, nu de sprint. Amestec din când în când și le privesc cum încep să se topească, să sfârâie și să prindă culoare. Când sunt aurii, crocante și miroase în toată casa a „ceva bun”, știu că sunt gata.

 Le scot cu o paletă într-un castron, cât sunt încă fierbinți, le presar cu un pic de delikat (da, știu, nu toată lumea e de acord, dar așa îmi plac mie), și le stropesc cu un pic de lapte. Asta le înmoaie foarte ușor pe margini și le dă un farmec aparte.

 De aici urmează partea cea mai grea: le ascund. Da, da, că altfel n-apuc să le gust după ce se răcesc bine. Și adevărul e că sunt și mai bune reci, când devin fix cât trebuie de crocante, cât să meargă bine cu o bucată de pâine și niște ceapă roșie .

---

Poftă mare și… atenție cui le arăți, că dispar repede!

RULADA CU MERE

     Ruladă cu mere – simplă, rapidă și puțin cam prea bună

 Uneori, n-ai chef nici de torturi sofisticate, nici de deserturi cu ingrediente pe care le găsești doar în trei raioane speciale. Ai chef de ceva simplu, bun și care să miroasă a copilărie. Așa e rulada asta – o prăjitură modestă, dar cu suflet mare. Se face cât ai zice „gata masa”, și dispare de pe farfurie la fel de repede.

 Ingrediente:

• 4 mere mari (și aromate, dacă se poate)

• Zahăr – după gust și după dulceața merelor

• Scorțișoară – cât să miroasă toată casa

• 5 ouă

• 150 g zahăr

• 150 g făină

 Mod de preparare:

 Curățăm merele și le dăm pe răzătoarea mare. Nu trebuie să fie perfect egale – important e să se simtă mărul. Le amestecăm cu zahărul (după gust – aici fiecare cu copilăria lui) și scorțișoara. Le lăsăm deoparte puțin, cât să-și mai spună povești între ele.

 Separăm ouăle. Albușurile le batem cu un praf de sare, până stau mândre și ferme. Apoi adăugăm zahărul, treptat – ca la dans: nici prea repede, nici prea lent. Încorporăm gălbenușurile, amestecând ușor cu o spatulă. La final, adăugăm făina cernută, cu grijă, ca să nu stricăm aerul din compoziție.

 Tapetăm o tavă cu hârtie de copt. Punem merele pe fundul tăvii și le întindem bine, într-un strat uniform. Deasupra turnăm aluatul și îl nivelăm. Dăm totul la cuptor, la 175°C (cu ventilație, dacă ai), timp de 25–30 de minute. Când e coaptă și frumos rumenită, scoatem tava și întoarcem rulada cu grijă, cu hârtia deasupra. Așa se desface mai ușor. Cât e încă caldă, o rulăm cu răbdare – nu te grăbi, că e fragilă și delicată ca o zi de toamnă bună.

 La final, o pudrăm cu zahăr pudră și o lăsăm să-și tragă sufletul. Sau nu – și o tăiem direct

 .

 

REVENIRE

  Au trecut 7 ani, de când am scris ultima rețetă aici, 7 ani în care nu am renunțat la bucătărie, dar am pus pauză scrisului. Am trăit, am muncit, am făcut torturi, prăjituri, le-am oferit oamenilor, care m-au căutat, nu pe blog, ci în viața reală.

 Azi m-am întors, aici, cu mai multă experiență și cu dor de a împărtași din nou, rețete, voi corecta, complecta și reînvia rețetele vechi, voi adăuga altele noi cu poze, explicații și mici secrete învațate în timp. 

 Dacă ai fost aici în trecut - Îți mulțumesc că te-ai întors.

 Dacă esți nou - Bine ai venit în bucătria mea.

                                                                                                Cu drag, Mirela Gospodina