Jumări crocante, ca la pofta inimii
Când mi se face poftă de jumări – și asta nu e chiar rar – știu exact ce am de făcut: mă duc direct la sursă și cumpăr slănină crudă. Din aia cu puțină carne printre straturi, că-i dă și gust, și consistență.
Slănina o tai bucăți cât de cât egale. Nu trebuie să fie perfecte, că nu suntem la expoziție – important e să se prăjească frumos și uniform. Le pun într-o cratiță largă, cu pereți mai înalți (că mai și țâșnește câte o picătură de entuziasm în timpul prăjitului), adaug un strop de ulei, doar cât să-i dau startul fără să se lipească.
Focul îl țin mediu spre mic, că slănina are nevoie de răbdare, nu de sprint. Amestec din când în când și le privesc cum încep să se topească, să sfârâie și să prindă culoare. Când sunt aurii, crocante și miroase în toată casa a „ceva bun”, știu că sunt gata.
Le scot cu o paletă într-un castron, cât sunt încă fierbinți, le presar cu un pic de delikat (da, știu, nu toată lumea e de acord, dar așa îmi plac mie), și le stropesc cu un pic de lapte. Asta le înmoaie foarte ușor pe margini și le dă un farmec aparte.
De aici urmează partea cea mai grea: le ascund. Da, da, că altfel n-apuc să le gust după ce se răcesc bine. Și adevărul e că sunt și mai bune reci, când devin fix cât trebuie de crocante, cât să meargă bine cu o bucată de pâine și niște ceapă roșie .
Poftă mare și… atenție cui le arăți, că dispar repede!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu